Conform art. 335 alin. (2) din Codul Penal, conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Potrivit Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligaţia de a nu conduce anumite vehicule din conţinutul controlului judiciar nu înlătură sau suspendă dreptul de a conduce pe drumurile publice, ci condiţionează acest drept prin restricţionarea unor forme de manifestare. Această obligaţie nu priveşte exercitarea dreptului de a conduce, în general, ci numai conducerea vehiculelor anume stabilite de organul judiciar. De asemenea, suspendarea exercitării dreptului de a conduce din conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal vizează acele vehicule pentru care legea prevede obligaţia deţinerii unui permis de conducere şi priveşte dreptul de a conduce pe drumurile publice. Or, obligaţia de a nu conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar nu priveşte în mod automat dreptul de a conduce pe drumurile publice (poate fi vorba şi despre un drum forestier, agricol) şi se referă la orice tip de vehicul, fără să existe o limitare la autovehicule, tramvaie şi alte vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii unui permis de conducere.
O altă distincţie între suspendarea exercitării dreptului de a conduce şi obligaţia prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală o reprezintă valoarea juridică ocrotită, care, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, aşa cum s-a arătat anterior, constă în relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi care poate să nu aibă nicio legătură cu starea de pericol în considerarea căreia se instituie interdicţia de a nu conduce în cadrul controlului judiciar. Prin urmare, se constată că nu există niciun temei legal în baza căruia obligaţia prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală să fie asimilată cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce. Legiuitorul nu a prevăzut aceste efecte cum a făcut-o spre exemplu în cazul luării măsurii de siguranţă prevăzute de art. 108 lit. c) din Codul penal, atunci când, în baza art. 110 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe întreaga perioadă cât durează interzicerea dreptului de a exercita profesia sau ocupaţia de conducător de autovehicul, sau în cazul reţinerii permisului de conducere, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curtea mai arată că în ceea ce priveşte sintagma suspendarea exercitării dreptului de a conduce, nu trebuie să se piardă din vedere că prioritară este regula interpretării gramaticale sau literale (ce implică analiza textului de lege), că dispoziţiile de drept penal sunt de strictă interpretare şi, nu în ultimul rând, trebuie să se ţină cont de necesitatea interpretării acestor dispoziţii în acord cu respectarea principiului previzibilităţii normei de incriminare. Astfel, a include încălcarea obligaţiei de a nu conduce anumite vehicule stabilite de organul judiciar, reglementată de art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, în sfera de aplicare a normei de incriminare cuprinse în dispoziţiile art. 335 alin. (2) din Codul penal reprezintă o interpretare extensivă a normei de incriminare, soluţie ce încalcă principiul fundamental al legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, care nu permite nici incriminarea prin analogie, nici aplicarea prin analogie a unei dispoziţii procesual penale, în detrimentul persoanei acuzate. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) şi nicio sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege).
Legalitatea incriminării şi a pedepsei apare ca una dintre cele mai importante limitări ale lui ius puniendi, ea reprezentând principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa dreptului penal. Acest deziderat de securitate presupune în mod necesar posibilitatea oricărei persoane de a cunoaşte, anterior comiterii, faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile aplicabile în cazul săvârşirii lor.